De unde începe reforma în sănătate

De unde începe reforma în sănătate
Share pe Facebook

Articol realizat cu Prof. dr. Ion Bruckner Ministrul Sănătății în perioada decembrie 1997 - aprilie 1998

Educația populației, formarea și promovarea specialiștilor, utilizarea eficientă a resurselor existente, pilonii schimbării

În contextul intern actual al României se pune din ce în ce mai des întrebarea ,,Cum ar trebui să fie și să funcționeze un sistem sanitar eficient și puternic?”. Pentru a fi eficient, un sistem de sănătate trebuie, în primul rând, să reușească să răspundă nevoilor de sănătate ale majorității, fără să ignore cazurile speciale, pentru că există boli rare, tratamente speciale, cum ar fi transplantul, care se adresează unei categorii foarte limitate de populație. Există, de asemenea, boli foarte frecvente cărora li se atribuie un procent important din suferință și mortalitate, așa cum este diabetul sau hipertensiunea. Un sistem sanitar eficient ar trebui să asigure o îngrijire corectă a acestor boli frecvente și, în același timp, să poată face față unor situații speciale. Restrângând abordarea, la nivelul Ministerului Sănătății, ca unitate, dacă ne întrebăm și cum ar trebui să funcționeze puternic o astfel de instituție, problemele sunt rigiditatea, lipsa de plasticitate și de adaptare la astfel de situații.

Medicina a evoluat foarte mult, ceea ce numim astăzi ,,medicină” fiind foarte diferit de ceea însemna acum douăzeci de ani. Schimbări există în ceea ce privește posibilitățile de investigare, de tratament, atitudinile de asemenea s-au schimbat în sănătate. Bineînțeles că nu trebuie să pierdem ceea ce am învățat că este util și necesar, iar ceea ce a apărut nou trebuie, evident, asimilat. Rigiditatea administrativă, însă, face ca această adaptare la evoluția meseriei și domeniului medical să se facă dificil.

Nevoia unei reforme în sănătate este evidentă. Însă ar trebui stabilit, în primul rând, ce înseamnă și ce implică această reformă, pentru a pune la punct una corectă. Pilonul principal, mai ales într-o țară săracă, cu mulți oameni săraci, sau bătrâni (cei bătrâni fiind de obicei, cei mai săraci) este să se asigure o asistență publică foarte solidă, ceea ce la ora actuală în România nu există.

În acest context, ideea asocierii public-privat fără îndoială că este bună, ideea existenței exclusive a domeniului privat în sănătate fiind greșită. Pentru că sistemul privat sau unitățile private sunt făcute și gândite implicit și în mare măsură pentru profit. Vorbim despre sistemul privat ca despre o întreprindere, care, așa cum este firesc, face profit din banii contribuabilului, ai pacientului, mai exact, în acest caz. Unii își permit să se adreseze domeniului privat, însă alții nu. Prin sistemul public trebuie să se acorde celor care nu își pot permite accesul la sistemul privat aceeași calitate de fond a îngrijirii. Sigur că se poate vorbi despre calitatea serviciilor hoteliere care poate fi diferită, însă calitatea îngrijirii medicale trebuie să fie aceeași. În România există un deficit în această privință. Degeaba sunt importate aparate foarte performante, dacă nu le putem asigura mentenanța și consumabilele de care au nevoie. Lucrurile acestea evident costă, iar acest cost trebuie să fie acoperit din sistemul public.

Eficiența cheltuielii banului public este secretul echilibrării finanțării în sănătate

Finanțarea insuficientă este în cele mai multe rânduri principalul neajuns menționat printre problemele sistemului sanitar românesc și implicit, o piedică în reformarea lui. Chiar dacă bugetele au crescut în ultima perioadă, sănătatea este și rămâne ceva scump, așa că ar fi normal ca bugetul să crească. Însă este nevoie de o eficientizare a modului în care este folosit acest buget.

Fără îndoială că ar trebui să existe și niște resurse alternative, spre exemplu finanțarea venită din partea unor persoane private, așa cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii sau Europa. Aici persoanele private reinvestesc din profitul pe care îl au în servicii sanitare. Însă resursele alternative trebuie căutate, iar populația generală trebuie educată în acest sens. Una dintre problemele mari ale Sănătății românești este defectul de educație a populației generale și modul în care este privit actul medical, modul în care este privit medicul. Se discută foarte mult despre faptul că medicii pleacă din țară, din anul 2007, 43.000 de specialiști depunând cerere pentru a pleca să profeseze în străinătate. În anul 1990 erau 44.000 de medici în România, ceea ce înseamnă că jumătate din potențialul acumulat de medici a dispărut. Medicii pleacă, așa cum se procedează și în alte domenii de activitate, pentru a câștiga mai bine, ceea ce este perfect normal. Însă pleacă și pentru că nu pot practica meseria în condițiile în care au fost educați și pentru că denigrarea permanentă a profesiei medicale nu face niciun bine nici profesiei, nici raportului dintre pacient și medic.

Relația medic pacient nu trebuie să fie vicioasă, pentru că singurul interes major pe care medicul trebuie să îl aibă în raport cu un pacient este să îi fie bine pacientului în măsura în care acest lucru este posibil, specialistul având datoria să facă tot ce îi stă în putere pentru ca bolnavul să fie bine. Nu mai există 44.000 de medici în România, ci aproximativ 37.000. Este greu să ne închipuim că există 37.000 de medici perfecți. Greșeala este posibilă în orice acțiune umană, însă există greșeli care trebuie să fie corectate și greșeli care trebuie pedepsite. Pe acest aspect ar trebui să ne concentrăm mai mult.

Asigurarea unor condiții propice dezvoltării profesionale poate combate fenomenul migrării cadrelor medicale

Soluții care pot combate fenomenul de migrare a cadrelor medicale, pentru ca lipsa medicilor să nu mai creeze provocări, probleme și decalaje în sistem, există. Acest lucru se poate realiza, simplist vorbind și printr-o remunerare adecvată, dar mai ales prin crearea unor condiții de lucru adecvate. Iar condiții de lucru înseamnă și condiții de informare, formare și educație continuă pentru specialiști. Medicii au nevoie de cărți, reviste, abonamente la reviste, participare la congrese, lucruri costisitoare ținând cont de nivelul de salarizare în sănătate. Așadar trebuie să existe posibilitatea, ca indiferent de vârstă și de situația socială, medicii să aibă acces la ele fără probleme și eforturi. Astfel de aspecte ar trebui legiferate, așa încât să intre în obligațiile instituției în care lucrezi ca medic să asigure participarea la un număr minim de manifestări științifice, spre exemplu, context în care medicii pot afla informații actuale și corecte. Trebuie creat, așadar, un sistem de motivare pentru cadrele medicale, ținând cont de toate aceste aspecte, pentru ca resursa umană în sănătate să poată fi manageriată eficient.

Dacă vorbim despre management în sistemul sanitar românesc, o altă direcție în care reforma ar trebui concentrată, există numeroase provocări. Iar cea mai mare dintre acestea este legată de eficiența consumării resurselor. Statele Unite ale Americii alocă, spre exemplu, aproximativ 10% din PIB pentru sănătate. Însă este o mare diferență între PIB-ul Statelor Unite și cel al României, țara noastră având un PIB mic pe cap de locuitor, comparativ cu alte state. Resursele sunt așadar limitate, România neputându-și permite ceea ce alții își permit. Acest aspect ar trebui legiferat: ce își poate permite România și ce nu. Există, bineînțeles, posibilități, tehnici, investigații costisitoare, care nu aduc un plus atât de important și justificat. Vorbim în România despre un abuz de tehnici, care nu aduce un plus, orice investigații făcute trebuind să aducă o schimbare a atitudinii terapeutice, o adaptare a tratamentului, o informație utilă. Să nu risipim resursele, așadar, umane, materiale, posibilitățile de investigații sau tratament!

Câștigarea încrederii populației într-un sistem de sănătate presupune garantarea calității acestuia. Satisfacția celui îngrijit depinde de calitatea sistemului și a îngrijirii. Criteriul major pe care sistemul ar trebui să îl respecte este servirea pacientului. Asta înseamnă, pe de o parte, menținerea stării de sănătate, prevenirea și tratarea eficientă a bolilor, acceptând faptul că există boli pentru care tratamentele sunt limitate. Calitatea trebuie să reflecte maximul de beneficiu al celui care beneficiază practic de sistem. Aici, bineînțeles, vorbim și despre mulțumirea pacientului în ceea ce privește relația inter-umană cu medicul. Pacientul trebuie să simtă beneficiul acestei relații, să fie mulțumit de ea. Iar una dintre problemele reale ale celor care lucrează în sistem, nu ale sistemului, este cea a relației cu pacientul, a înțelegerii umane cu pacientul, a unei relații corecte, de cooperare, în același scop.

Ținând cont de contextul intern actual și de problemele cu care se confruntă sănătatea românească, în sistemul de sănătate din România, pentru a se combate cel puțin problemele care există, este nevoie de educație – educația populației în binele ei. Nu ne mai vaccinăm obligatoriu. Este foarte bine, nimeni nu te poate obliga să faci un act medical. Însă trebuie ca populația să înțeleagă că unele boli pot fi mortale sau pot lăsa mari invalidități și că împotriva lor este bine să se vaccineze. Apoi avem nevoie de educație și promovare în medicină, unde sunt uneori defecte majore. În afară de educația populației pentru înțelegerea tuturor măsurilor profilactice și de tratament (vaccinările sunt numai un exemplu), ar trebui schimbate și alte mentalități. În primul rând, munca de educație trebuie inclusă în program și remunerată. Ea cere timp și nu se poate face într-o consultație de 15 - 20 minute. O altă mentalitate ce ar trebui schimbată este legată de modul de promovare. Criteriile actuale de promovare în sistemul de asistență medicală, ca și în cel de învățământ medical, sunt unilaterale și artificiale. Nu mă refer la concursurile de obținere a specialității sau primariatului, care ar putea suferi îmbunătățiri, de asemenea. Dar unele promovări bazate strict pe o discutabilă performanță de cercetare, punctând un număr de articole de exemplu, sunt evident vicioase și uneori îndeamnă la fraudă (exemplu plagiatul). Promovarea în asistența medicală presupune evaluarea calității de îngrijire, iar promovarea în învățământ, a celei didactice. A stabili criterii în aceste domenii este mai dificil decât a număra articole, dar este posibil. A persista în criterii invalide, dar mai aspre, este o înțepenire în idei și nu poate aduce nimic bun.

Woerwag pharma

EDITORIALE

linie_analize

1990 – 2017 - 26 de miniștri ai Sănătății în 27 de ani. Schimbările care au împiedicat schimbarea

1990 – 2017 - 26 de miniștri ai Sănătății în 27 de ani. Schimbările care au împiedicat schimbarea

Schimbarea societății, a clasei politice, a învățământului, sistemului de sănătate. Idei comune, uzuale, promovate în cont...

România medicală de dincolo de ecrane

România medicală
de dincolo de ecrane

Există o Românie medicală dincolo de ecranul televizorului, al monitorului sau al telefonului mobil. O Românie medicală dinco...



RECOMANDĂRILE REDACŢIEI

linie_interviuri

1990 – 2017 - 26 de miniștri ai Sănătății în 27 de ani. Schimbările care au împiedicat schimbarea

1990 – 2017 - 26 de miniștri ai Sănătății în 27 de ani. Schimbările care au împiedicat schimbarea

Schimbarea societății, a clasei politice, a învățământului, sistemului de sănătate. Idei comune, uzuale, promovate în cont...

Realități și perspective ale politicii medicamentului

Realități și
perspective
ale politicii
medicamentului

Politica medicamentului din România este încă la început de drum. De-a lungul timpului au fost încercări de reglementare a d...

BREAKING NEWS în sănătate

BREAKING NEWS în sănătate

Crize, reclamații, arestări, scandaluri, înregistrări cu camera ascu...

Abonați-vă la newsletterul nostru pentru a primi ultimile noutăți despre revistă.

 
Vaccinare banner SPG

România medicală de dincolo de ecrane

România medicală
de dincolo de ecrane

Există o Românie medicală dincolo de ecranul televizorului, al monit...