Fiecare țară europeană are propriul sistem de finanțare a sistemului sanitar. În Europa, serviciile medicale sunt acoperite de la bugetul de stat, din contribuțiile cetățenilor și din asigurările voluntare de sănătate în diferite proporții. De exemplu, conform unor date recente publicate de Eurostat, Danemarca este țara în care bugetul de stat acoperă cel mai mult din cheltuielile cu sănătatea, urmată de Suedia, Anglia și Italia. Aceleași date arată că Germania, Franța, Croația și Luxembourg se bazează peste 70% pe contribuția populației. Iar europenii care scot cel mai mult din buzunar, în plus față de ce pot acoperi asigurările de sănătate, sunt cei din Bulgaria, Cipru și Grecia. Eurostat mai scoate în evidență că asigurările voluntare au, în general, o reprezentare mică, exceptând Slovenia, Franța și Irlanda, unde proporția depășește 10%.
Dr. Adrian Pană, expert în politici de sănătate publică, explică pentru Ro Health Review că, în Europa, există un mix de asigurări sociale de sănătate și sisteme care operează preponderent pe colectare de taxe și au sisteme naționale de sănătate. Există modelul britanic, în care serviciile de sănătate sunt finanțate din taxe generale care se colectează la buget. De asemenea, țările nordice au preponderent acest model.
Un pachet bogat, cu acces problematic
– În aceste țări sunt introduse și asigurările private separat de ceea ce oferă statul?
– Toate aceste țări nu au doar un model de asigurare a serviciilor de sănătate, de fapt există o combinație între asigurările publice și cele private. În aceste state, în proporție de 60–70%, există un model dominant. În rest, poți avea preponderent asigurări sociale de sănătate, contribuția bugetului de stat, din taxe pe care le plătesc toți cetățenii, și o parte mai mică din asigurările voluntare de sănătate. În acest caz, Franța este un model care îmbină bine partea de asigurări sociale de sănătate cu cea de asigurări voluntare de sănătate. Atât în Germania, cât și în Austria, statul contribuie și el, dar foarte puțin, în schimb segmentul de asigurări voluntare de sănătate este destul de bine reprezentat. Un model aparte în Europa este Olanda, care are asigurări de sănătate manageriate privat, dar reglementate foarte puternic de stat astfel încât să nu existe riscurile asociate asigurărilor voluntare de sănătate într-o piață complet liberă.
– În România există asigurări sociale de sănătate, abonamente medicale și asigurări voluntare de sănătate care sunt foarte puțin reprezentate. Datele Eurostat arată că statul român se bazează pe contribuțiile asiguraților în proporție de 64% și aduce un supliment de 13% pentru sistemul de sănătate. Aceleași date scot în evidență că asigurările voluntare sunt aproape inexistente și că peste 21% din pacienții români scot bani în plus din buzunar. Care este situația asigurărilor de sănătate din România?
– În România, statul a optat pentru asigurările publice de sănătate, asigurări sociale, care se bazează pe solidaritate. Ele sunt obligatorii, conform legii, dacă ești cetățean român și nu te încadrezi într-o categorie exceptată de la plata contribuției pentru sănătate. Cu toate acestea, fondul de asigurări sociale de sănătate are o limită. Din această cauză, bugetul de stat suplimentează anual o parte din bugetul total de sănătate, destul de semnificativ în momentul de față. Există o cheltuială suplimentară, din buzunarul cetățenilor, fie sub forma unei plăți directe (merg și îmi fac analize și plătesc direct), fie a unui abonament de sănătate sau a unei asigurări private de sănătate, care este accesată de o parte foarte mică din populație, în special din mediul urban, tânără și care lucrează preponderent în companii multinaționale sau private. Aceasta din urmă, în România, este slab reprezentată, iar oferta de servicii de sănătate se suprapune relativ peste pachetul de servicii medicale public și care, în cazul unora dintre ele, probabil, asigură un grad mai mare de confort sau un acces mai rapid la un anume tip de serviciu pentru care în sistemul public trebuia să aștepte o perioada de săptămâni sau luni. Deci, ceea ce avem în România în momentul de față, în sistemul public, este un pachet de servicii bogat, într-adevăr, dar la care accesul devine problematic pentru anumite tipuri de servicii.
Pacientul este pierdut pe traseu
– Nu putem să spunem că, dacă ai o urgență majoră, nu vei fi internat în spital. Cu siguranță vei fi internat în spital. Problema este din momentul internării până la externare, dacă se rezolvă cu adevărat cazul tău și dacă există fonduri suficiente pentru ca acel caz să fie rezolvat. De fapt, cea mai mare problemă, apropo de pachetul de servicii medicale, este în afara spitalului, atunci când există o suspiciune pentru o boală și începi o serie de investigații și consulturi de specialitate pentru care timpii de așteptare devin foarte mari. Nu este o problemă care se întâlnește doar în România, toate sistemele naționale susținute de taxe au probleme cu timpii de așteptare pentru anumite investigații. Din păcate, în România, modelul în care se face programarea nu este unul organizat. Pacientul este cumva pierdut în acest flux, acest traseu în care el trebuie să ajungă de la ceea ce simte până la un diagnostic concret, între diferiți furnizori de servicii de sănătate. De cele mai multe ori, cauza este lipsa fondurilor, invocată cel puțin de către cei care furnizează serviciile. Partea de asigurări private de sănătate existentă este extrem de subțire, se adresează unui mediu preponderent urban, cu servicii localizate în orașele mari și oferă fie o componentă de acces mai rapid, uneori esențial la servicii de investigații, fie o componentă de confort. Aleg să nasc într-o maternitate privată care îmi oferă un confort sporit față de ceea ce găsesc în sistemul public.
– Ceea ce în unele maternități nu mai poate fi considerată o diferență.
– Foarte adevărat. Aleg să-mi efectuez o intervenție de tip microchirurgie, nu ceva complex, într-o clinică privată unde știu că o fac în aceeași zi și plec seara acasă. Există posibilitatea, dar, în general, aceste pachete de servicii, mă refer la asigurări private, senzația mea este că nu sunt bine cunoscute, populația plătind direct, în continuare, sume destul de mari, semnificative pentru servicii de sănătate oferite punctual.
Varianta un pic mai bună
– Există operatori care oferă asigurări voluntare de sănătate?
– Da. Cunosc persoane care au polițe de asigurare cumpărate de la operatori de asigurări private de sănătate și care, de obicei, au contracte cu clinici private.
– Ce oferă în plus față de pachetul de servicii medicale publice, care este generos?
– Unele se suprapun complet peste serviciile din pachetul de bază, altele oferă componente care nu există în pachetul de servicii medicale publice.
– Componente considerate estetice, ce altceva?
– Nu. Vă dau un exemplu. Analizele pentru boli autoimune există la nivelul spitalului, dar, dacă vrei să le faci în ambulatoriu, pachetul de servicii nu le decontează, mă refer la analizele specifice. De asemenea, analize hormonale nu există în pachetul de bază, există în spitale, dar nu în toate. De obicei, ele sunt finanțate de pacient în mod direct când merge să le efectueze la un laborator privat. Există analize virusologice, serologie virală sau bacteriană, care în anumite spitale cu specific sunt decontate în cadrul pachetului de servicii spitalicești, dar, dacă dorești să le efectuezi în ambulatoriu, nu pot fi efectuate în pachetul de bază.
– Ar fi justificată introducerea lor într-un pachet de servicii private dacă persoană respectivă este la risc să facă acele afecțiuni?
– Eu văd lucrurile așa: dacă plătești din buzunar niște sume considerabile pentru investigații paraclinice, fie ele analize medicale, fie investigații de tip CT sau RMN, poate uneori în afara indicației clare, suspicionezi niște lucruri, pacientul este speriat, medicul nu este sută la sută convins că diagnosticul este concret și atunci faci investigații. Dacă trebuie să plătești o parte din ele din buzunar din diferite motive, cu siguranță că te îndrepți către un alt furnizor pentru că dorești să ai un răspuns și acel furnizor poate că lucrează doar în privat și în condițiile acestea alternativa la a plăti permanent din buzunar un număr de investigații sau a avea un plan, o poliță care acoperă aceste tipuri de cheltuieli, cred că a doua variantă este un pic mai, bună pentru că nu este catastrofală. În condițiile în care ai previziona, într-o oarecare măsură, că ai de plătit, să zicem zece mii de lei într-un an, în timp ce cu asigurarea ai plăti doar două mii de lei și ar acoperi cumva acele zece mii de lei, cineva căruia i-ar fi teamă să-și asume riscul ar opta pentru o asigurare privată dacă ea ar acoperi acele servicii. Dar de cele mai multe ori asigurarea privată oferă partea de servicii de confort.
Care sunt rezultatele?
– În România cum ar fi bine? Numai statul să asigure aceste servicii medicale sau să fie o combinație mai bine delimitată între ce decontează statul și ce poate oferi privatul?
– Cred că trebuie să fim realiști. Cu siguranță că ideal ar fi un sistem în care statul întoarce contribuția uneori de-o viață a cetățenilor săi la servicii de sănătate în totalitate. Din păcate, nicăieri în lume modelul asta nu a avut succes, așa că trebuie să ne întoarcem la realitate. Care este realitatea în România? România, din țările europene, este țara cu aproape cel mai mic buget alocat sistemului sanitar. De asemenea, cheltuiala pe cap de locuitor este una din cele mai mici. Oare este realist să ne gândim, nu acum, dar și peste cinci sau zece ani, că România va putea să asigure în totalitate servicii de sănătate decente tuturor cetățenilor care contribuie la pachetul de servicii? Nu. Atunci ar trebui să vedem care sunt alternativele. Una din ele este ceea ce pune statul în plus, din taxe. Dacă nici acolo nu mai putem crește foarte mult, ce rămâne? Cetățeanul răspunde și plătește din buzunar. Cheltuiala din buzunar, în România, din totalul cheltuielilor pe sănătate, a ajuns la aproape un sfert din total. Deci dacă noi suntem dispuși să plătim pentru anumite medicamente, anumite servicii care pot fi de conveniență sau confort, o parte din banii pe care îi dăm în afara taxelor, de ce nu am opta să plătim într-un mod mai organizat pentru cineva care ne acoperă niște riscuri? Nu vreau să fac apologia înscrierii în sistemele private de asigurări de sănătate, dar cred că între a opta pentru o cheltuială semnificativă pe care ar trebui s-o suport un an sau doi, poate chiar mai mult pentru o boală cronică, și opțiunea de a contribui, oarecum regulat, cu o sumă mult mai mică la un fond de asigurări private de sănătate, probabil că mai înțelept ar fi să aleg această variantă din urmă. Dar pentru asta ar trebui ca asiguratorii potențiali să-și definească clar serviciile pe care le oferă, să le prezinte populației care ar putea fi interesate de astfel de servicii, să arate cumva care ar fi beneficiile comparativ cu riscurile la care se expun ei când nu fac lucrul acesta și nu în ultimul rând, poate cel mai important, ar fi ca statul să reușească să reglementeze foarte bine piața de servicii private de sănătate.
– Ce ar mai trebui reglementat?
– Modul în care ele sunt furnizate, calitatea serviciilor, pentru că nu poți să pui egal între rău la stat, foarte bine în privat. Există multe facilități publice care au standarde comparabile, dar România trăiește încă în paradigma în care oferă servicii fără a cuantifica valoarea pe care o are serviciul respectiv. Adică, în momentul în care se oferă un serviciu, serviciul acela este conform standardelor, a produs un bine pacientului sau este un serviciu care a fost oferit, s-au încasat banii și aflăm, de fapt, că serviciul respectiv nu a fost oferit la standardele la care trebuia acordat? Noi încă trăim în paradigma în care plătim servicii fără să ținem cont foarte mult de modul în care ele sunt oferite și de rezultatele pe care le conferă.
