Jurnaliștii ar trebui să aibă grijă la modul în care relatează despre cazuri de suicid, deoarece modul în care un caz de suicid este prezentat în mass-media poate induce efecte pozitive sau negative în special asupra persoanelor vulnerabile, care suferă la rândul lor de o ideație suicidară.
Mass-media joacă un rol cheie în conturarea discursului public asupra unor teme de interes pentru societate. Suicidul reprezintă o importantă problemă de sănătate publică. Anual, peste 800.000 de decese sunt atribuite suicidului la nivel global, conform datelor publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) cu ocazia Zilei mondiale de prevenție a suicidului, marcată anual la 10 septembrie.
Suicidul nu este o soluție
În ultimii ani, în mass-media a început să se discute tot mai mult pe tema sănătății mintale, ceea ce arată că stigma atașată acestui subiect scade. Însă tocmai datorită rolului important pe care îl joacă în conturarea discursului public, jurnaliștii ar trebui să fie atenți la modul în care anumite subiecte sensibile sunt relatate.
În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther” fenomenul psihologic prin care procedeul de mediatizare al unei sinucideri antrenează un șir de sinucideri în populație. Suicidul, legitimizat de mass-media, ajunge sa fie văzut de persoanele deja la risc ca pe o soluție validă a problemelor personale. Efectul Werther a fost denumit după personajul principal al romanului „Suferințele tânărului Werther”, de Johann Wolfgang von Goethe.
Știrile și suicidul
Autorii unui amplu studiu observațional publicat recent în Canadian Medical Association Journal (CMAJ) atrag atenția că, deși jurnaliștii au obligația sa raporteze subiecte de interes și de actualitate, ei au de asemenea puterea de a induce schimbări – pozitive sau negative – de percepție și de comportament în rândul populației. Un grup de cercetători din Canada, Austria și Australia a analizat 17.000 de articole publicate timp de trei ani în 13 publicații prezente pe piața mass-media din Toronto, căutând relatări ale unor cazuri de suicid. Au corelat aceste date cu informațiile prezente sau absente în știre, dar și cu numărul cazurilor de suicid timp de șapte zile după publicare, încercând să identifice o corelație între acestea. Rezultatele au arătat că anumite detalii prezente sau scoase în evidență de către știre se pot constitui în factori agravatori, sau, din contră, protectori pentru persoanele vulnerabile.
Astfel, știrile care au detaliat metoda suicidului, în special în titlu, sau care au prezentat suicidul ca fiind inevitabil, au fost asociate cu o creștere a numărului de morți prin suicid în perioada imediat următoare. Același efect l-au avut știrile despre suicidul unor celebrități. „Considerăm că o anumită contaminare se produce atunci când un cititor vulnerabil se identifică cu victima unei știri despre suicid. Este posibil ca aceasta să-i copieze comportamentul”, a declarat autorul principal al studiului, psihiatrul Mark Sinyor, de la Universitatea din Toronto. Pe de altă parte, mass-media poate induce un efect pozitiv asupra persoanelor vulnerabile, încurajându-le să caute ajutor sau să discute problema cu persoane competente, într-un mediu sigur.
Mass-media poate transmite un mesaj de deznădejde sau unul de speranță, amintind persoanelor vulnerabile că suicidul nu este singura opțiune și că ajutorul le este la îndemână. „Atunci când o știre sau un reportaj despre suicid discută alternative la suicid sau oferă informații despre linii telefonice care oferă asistență persoanelor cu ideație suicidară, sau alte resurse comunitare disponibile celor în nevoie, tonul articolului și informațiile puse la dispoziție pot avea un impact pozitiv asupra persoanelor vulnerabile”, atrag atenția autorii articolului.
Psihiatrul Gabriel Diaconu: „Suicidul este o boală distinctă”
Despre tabloidizarea suicidului în presa autohtonă, cârlige emoționale și despre cum ar putea jurnaliștii să vorbească despre suicid într-o manieră etică am discutat cu dr. Gabriel Diaconu, psihiatru, expert în suicidologie:
Ce ați vrea să se știe despre suicid?
Aș vrea să se înțeleagă că suicidul este o boală distinctă. Din păcate nu este încă clasificată separat, în ciuda eforturilor psihiatrilor de a o identifica taxonomic separat. Însă toate dovezile pe care le avem despre comportamentul suicidar arată că această patologie are un descriptor specific. Se vorbește despre suicid ca despre o boală cu o mortalitate mare. Realitatea este însă că suicidul este o boală cu mortalitate mică. Foarte multe persoane cu ideație suicidară nu vor încerca să-și ia viața. De fapt, cele mai multe. La un moment dat, s-a polemizat intens acest subiect: dacă nu cumva ideația suicidară nu este un factor predictor pentru suicidul completat. Pentru că ideația suicidară este ubicuă, ea se manifestă la majoritatea populației sănătoase la un moment dat. Și atunci șansele sunt ca ea să nu fie un bun predictor pentru comportamentul suicidar.
Și atunci care sunt predictorii suicidului?
Există niște biomarkeri care sunt asociați în bună măsură comportamentului suicidar. Tentativa de suicid crește riscul de suicid completat. Însă chiar și majoritatea celor cu tentative de suicid nu vor muri prin suicid. Cu alte cuvinte, dacă avem 13 cazuri de suicid la 100.000 de locuitori, avem de zece ori mai multe tentative de suicid. Mortalitatea prin suicid, raportată la numărul total de tentative de autoliză, este undeva între 8 și 10%. Din păcate oamenii care au tentative de suicid sunt stigmatizați social. Pentru că se află la intersecția medicinei, moralei și cutumelor sociale.
România nu are o problemă nevralgică
Cum stă România în ceea ce privește numărul cazurilor de suicid?
În comparație cu alte țări, România nu are o problemă nevralgică în ceea ce privește suicidul. Dar sunt anumite categorii de vârstă, de gen și de populație unde, de ani de zile, trendul legat de incidența cazurilor de tentativă de suicid este crescător. În statistica globală, avem între 12 și 13 cazuri de suicid la 100.000 de locuitori. Asta se traduce în aproximativ 4.800–5.000 de decese cauzate anual de suicid. Prin comparație, Serbia și Ungaria au rate mai mari ale deceselor prin suicid. Cu toate astea, nu cred că trece o săptămână fără să fiu invitat să comentez un caz de suicid acoperit în presa locală. Acestea sunt prilejuri bune în care poate fi introdusă o discuție despre sănătatea mintală, despre depresie sau psihoză. Poți să atragi atenția că autoritățile nu-și fac treaba în ceea ce privește normarea de personal, dar și la nivel de politici de sănătate.
Și cum sunt aceste subiecte acoperite în presă?
Eu m-am întors în România în 2008. În experiența mea, cel puțin în ultimii ani, în cazurile de suicid care ajung sa facă subiectul presei, jurnaliștii au învățat să ceară în mod obligatoriu și opinia unui profesionist în sănătate mintală. Și asta este o schimbare în bine foarte importantă. Dar există și lucruri care trenează. Unul din ele este faptul că exemplificarea în știre a mijlocului de sinucidere ales, insistența repetitivă pe metodă, dar și felul în care este introdusă știrea: „Atenție! Aceste informații vă pot produce un disconfort emoțional!” cumva clampează resursa de liber arbitru a privitorului și îl invită să aibă un disconfort emoțional. Acest mesaj este cerut de CNA, dar în momentul în care s-a decis formularea lui nu au fost consultați psihiatri.
Prea multe detalii
Cum ar suna o formulare mai fericită a acestui avertisment?
Canadienii, de exemplu, foloseau exprimarea: „Următoarele imagini pot fi tulburătoare pentru unii telespectatori”, lăsând loc pentru diferențiere. Puteai să te regăsești printre cei afectați sau puteai să te disociezi de grupul acela.
Ce îmi puteți spune despre fenomenul psihologic prin care procedeul de mediatizare al unei sinucideri poate antrena alte sinucideri?
Prima oară când am discutat despre acest subiect era în 2006. Îmi făceam formarea ca suicidolog în Canada, la Montreal. În 2003 apăruse în The New Yorker un reportaj de referința pentru acest subiect. S-a numit „Jumpers”, iar autorii articolului intervievau supraviețuitori ai unor tentative de suicid printr-o metodă specifică: se aruncaseră de pe podul Golden Gate. Modul foarte detaliat în care era portretizat comportamentul suicidar în acel reportaj a făcut ca, în perioada ulterioară apariției articolului, să se dezbată dacă nu cumva genul ăsta de descriere reflectă realitatea de o manieră consistentă – nu neapărat științific, dar și fenomenologic. Și dacă nu cumva discuțiile despre fenomenul suicidului nu ar putea avea, prin popularizare sau vulgarizare, un efect de contagiune.
Tabloidizarea crește riscul de suicid
Felul în care mass-media scrie despre un caz de suicid ar putea să influențeze comportamentul unei persoane vulnerabile?
Prezentarea senzaționalistă, tabloidizarea suicidului, crește riscul de angajare în act în rândul populației vulnerabile, cel puțin pe termen scurt – 30 de zile, poate chiar mai mult.
Acestea sunt și concluziile autorilor studiului, însă ei verifică pentru noi cazuri de suicid o perioadă de doar șapte zile după publicare.
Așa îmi spune că ei se uită la efectul supra-acut al unei știri. Asta șlefuiește și mai mult ipoteza conform căreia acest efect este imediat. Felul în care sunt redactate anumite știri, folosirea limbajului senzaționalist, prezentarea backgroundului tumultuos al persoanei, exemplificarea metodei, lucrurile acestea creionează potențialul de contagiune.
Ce măsuri de prevenție sau de protecție pot lua jurnaliștii care acoperă un caz de suicid în presa scrisă?
Rigoarea pe care jurnaliștii o respectă în redactarea unor știri ține de canonul lor profesional. Ei transmit informația. Însă felul în care informația este transmisă contează. Uitându-ne la presa românească, în cele mai multe cazuri ea respectă într-o manieră mulțumitoare cerințele etice ale unei astfel de știri.
Este nevoie de viziune
Ce am putea să facem mai bine?
Există acel vocabular senzaționalist: „șoc și groază”, „crimă oribilă”, „sfârșit tragic”, „nenorocirea s-a abătut asupra unei familii dintr-o localitate” – aceste cârlige emoționale sunt bine cunoscute de majoritatea oamenilor din mass-media. Acestea aduc rating pe zona știrii respective, însă nu este neapărat un discurs etic. Jurnaliștii trebuie sa vândă un produs media, însă este important să se întrebe care este prețul promovării emoționale ale acestui produs.
Dați-mi un exemplu de rea practică în raportarea unui caz de suicid în mass-media
Eu mi-am început cariera în România ca public speaker după sinuciderea Mădălinei Manole, în 2010. La vremea respectivă, această sinucidere a unei persoane publice a făcut foarte multă vâlvă. Ce a fost impardonabil atunci din perspectivă mediatică a fost că s-a insistat foarte mult pe substanța folosită de Mădălina Manole pentru a se sinucide. Motiv pentru care am avut trei decese în următoarele trei luni în care metoda a fost aceeași. Și se poate argumenta faptul că presa a insistat atât de mult pe metoda aleasă, încât le-a oferit unor oameni mijlocul de proximitate pe care să-l folosească pentru a-și lua propria viață. Iar reacția autorităților a fost foarte lentă în demersul de a controla comerțul acelei substanțe.
Deci o relatare scrisă etic nu ar trebui să se ofere detalii despre metoda aleasă, de exemplu.
Restricționarea accesului la metodă este una din variabilele de succes în demersul de prevenție al suicidului. Nu putem restricționa însă orice metodă folosită. Nu putem să vindem frânghii pe rețetă. Pe de altă parte, ar putea să existe un consens la nivel național, un moratoriu, pe prevenția suicidului. Iar anumite lucruri, anumite detalii, să nu fie prezentate în știri. Dar o campanie de felul acesta ar trebui sa cuprindă întreaga mass-media. Iar pentru asta este nevoie de viziune.
