Celelalte victime ale COVID-19

Sunt peste 1.100… Cei care au pierdut lupta cu COVID-19 în România. Dincolo de ei se află, însă, cei care nu apar în statistici. Cei ale căror decese nu sunt legate direct de infecția cu SARS-Cov-2… Și care, totuși, poate au murit tot ca urmare a pandemiei…

Astăzi scriu despre cei cărora le-a fost prea teamă să meargă la spital sau la cabinetele medicale pentru a nu se infecta cu noul coronavirus, despre cei pe care spitalelor le-a fost prea teamă să îi primească… cei care nu păreau urgențe. Și poate că nu erau în momentul acela, dar au devenit pe parcurs. Despre cei care s-au stins în tăcere, acasă…

Numărul lor nu apare în raportări – nici nu ar avea cum. Dar trebuie să știm cu toții că ei există și că sunt tot victime ale COVID-19, chiar dacă indirecte.

Pandemia de coronavirus nu înseamnă numai virusul în sine: înseamnă teamă, uneori irațională, înseamnă haos, chiar dacă nu întotdeauna vizibil, și înseamnă singurătate – multă singurătate. Mai ales pentru bătrâni și pentru bolnavi.

Este o perioadă în care afecțiunile cronice scapă ușor de sub control, în care complicațiile evoluează necontrolat – mai ales dacă nu dor.

Pacienții și medicii deopotrivă evită consultațiile față în față – și pe bună dreptate. Este responsabilitatea noastră, a tuturor, să facem tot ce putem pentru a limita răspândirea bolii. Ce facem, însă, cu bunicii reticenți să meargă la medic oricum? Nu își vor suna niciodată medicul pentru un consult telefonic… De telemedicină nici nu cred că putem vorbi în cazul acestora. Ce facem cu bătrânii care au rude la sute și mii de kilometri distanță și care pur și simplu nu mai vor să se îngrijească? Pentru care izolarea fizică înseamnă, vrând-nevrând, și izolare socială și, de aici, o pierdere a voinței de a trăi și de a lupta cu bolile cronice… care ucid și acum la fel cum o făceau și înainte de COVID-19 și la fel cum o vor face și după.

Rudele lor nu pot decât să asiste neputincioase, la telefon, la stingerea lentă a unei vieți. Unele dintre ele nu pot să ajungă nici măcar să își conducă pe ultimul drum părintele sau bunicul. Intrarea pe teritoriul României din străinătate înseamnă intrarea în izolare 14 zile… Din nou, firesc, corect, dar o dramă în sine.

Cum redăm unui om care nu mai vrea să lupte dorința de a continua când suntem departe? Când nu putem să îl îmbrățișăm, când nu putem să îl strângem de mână, să îl privim în ochi, să îl sărutăm pe obraz… Cum ajungem la mintea unui om pentru care tehnologia este aproape o enigmă? Și sunt mulți astfel de oameni, pentru care telefonul sau ecranul nu stârnesc emoții și nu compensează nici măcar în cea mai mică măsură lipsa apropierii fizice a celor dragi.

Organizația Mondială a Sănătății pune un accent deosebit pe menținerea moralului persoanelor în vârstă… Mai ușor de spus decât de făcut.

Toate aceste întrebări rămân fără răspuns. Nici nu așteaptă nimeni răspuns la ele. Iar tragedii mai mari se întâmplă în fiecare clipă, în toată lumea. Astăzi aș vrea însă, să ne aducem aminte cu toții că pandemia de COVID-19 înseamnă mai mult decât boala în sine. Aduce cu ea drame la care nu ne gândim până când nu ne lovim de ele. Să trimitem un gând și pentru ele… celelalte victime ale COVID-19. Poate în altă perioadă, ar fi avut mai multe șanse.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.