Orice pacient se lovește, pe parcursul vieții, de cel puțin o eroare de diagnostic, conform Academiei Naționale de Medicină din Statele Unite ale Americii. Diagnosticele greșite sunt cele pe baza cărora sunt formulate marea majoritate a plângerilor de malpraxis, de aceea medicii clinicieni cer efectuarea mai multor teste înainte de a stabili un diagnostic. Cu toate acestea, numărul investigațiilor trebuie limitat la cât mai puține posibil, astfel că, de multe ori, cauzele unor afecțiuni nu sunt găsite, iar prognosticul pacienților nu este tot timpul îmbunătățit în urma investigațiilor.
În practica clinică, subdiagnosticarea sau supradiagnosticarea trebuie evitate, iar abordarea unui diagnostic trebuie să fie una prudentă și realizată cu atenție. În scopul îndeplinirii acestor cerințe obligatorii, Gordon D. Schiff și o echipă formată din clinicieni, experți în sănătate publică și experți în comunicare au publicat recent, în revista Annals of Internal Medicine un ghid cu zece principii de bază pentru un diagnostic corect și complet. Principiile enunțate urmăresc atingerea unor obiective privind buna comunicare cu pacientul și stabilirea unei relații bazate pe încredere cu acesta, dar și a unor obiective ce au în vedere conștientizarea capcanelor de diagnostic și evitarea reproșurilor pacienților.
Cât contează să asculți
Primul principiu enunțat de Schiff și echipa sa este cel al promovării îngrijirii intensive și ascultării pacienților. Un dialog bine pus la punct cu pacientul poate aduce uneori beneficii mai mari decât testele în sine, la fel și observarea pacienților pe termen lung și formarea unei relații cu aceștia.
Deși efectuarea testelor de laborator și radiologice sau solicitarea unor examinări de altă specialitate sunt indispensabile unui diagnostic corect, clinicienii ar trebui să nu mai considere aceste investigații acte de îngrijire medicală și dovezi de rigurozitate în diagnostic. Autorii susțin că trebuie accentuate ascultarea și examinarea atentă a pacienților, în urma cărora să se nască deja un diagnostic, chiar dacă prezumtiv.
Suspiciunea permanentă
Al doilea principiu se bazează pe formularea unei rutine de a considera tot timpul diagnosticele ca fiind incerte. În acest scop, este necesară conștientizarea incertitudinii diagnostice care poate exista chiar și în cazul investigațiilor paraclinice amănunțite și oferirea unei greutăți mai mari abordărilor conservatoare în punerea diagnosticului.
Următorul principiu este cel al reanalizării simptomatologiei, care în jumătate din cazuri nu prezice diagnosticul final: 75 până la 80% din simptome dispar spontan în 4–12 săptămâni, multe dintre acestea fiind somatizate. Simptomele recurente autoremise sunt din ce în ce mai des întâlnite și sunt greu de abordat de medici, inducându-le acestora un sentiment de frustrare și ducând uneori la discreditarea pacientului. Cu toate acestea, medicii trebuie să își păstreze răbdarea atunci când au de-a face cu astfel de situații și să găsească metode suportive de tratament pentru pacienții lor.
Să ascultăm pacienții
Al patrulea principiu este stabilirea unei relații îndelungate cu pacientul și urmărirea acestuia pe termen lung, care duce la obținerea unor informații valoroase despre pacient și la scăderea costurilor finale de tratament. Câștigarea încrederii pacienților este un alt efect al stabilirii unei relații de lungă durată cu acesta.
O relație medicală bine pusă la punct necesită timp de ascultare, acesta fiind al cincilea principiu enunțat de Schiff. Deși cei mai mulți clinicieni nu au întotdeauna timp pentru a-și asculta pacienții și a-i urmări pe termen lung, timpul acordat pacientului este un element de bază pentru formularea unui diagnostic și evitarea supra- sau subdiagnosticării.
Un triaj mai inteligent
Valoarea diagnostică este mai mare în contextul aplicării unui tratament imediat, de aceea stabilirea unei legături clare între diagnostic și tratament este un alt principiu de care trebuie să țină cont clinicienii pentru o diagnosticare corectă. În plus, o mare atenție trebuie acordată diagnosticării unor afecțiuni grave, pentru care pacienții pot refuza măsurile drastice terapeutice recomandate (chimioterapie sau chirurgie).
Selecția și interpretarea mai atentă a analizelor este al șaptelea principiu și are în vedere un triaj mai inteligent al analizelor cerute, precum și o interpretare mai atentă a lor. În plus, ar trebui luate mai mult în considerare efectele negative ale unor teste, complicațiile testelor realizate la pacienții instabili, reacțiile adverse ale substanțelor implicate în testare (de exemplu, substanța de contrast) și complicațiile locale ale analizelor invazive (hematoame, contaminare).
Erorile de diagnostic sunt reale
Conștientizarea erorilor de diagnostic este un element ce ar putea aduce beneficii practicii medicale. Deși mulți clinicieni practică o medicină defensivă agresivă, pentru a nu scăpa din vedere anumite diagnostice prezumptive, testările suplimentare nu aduc tot timpul răspunsul căutat. Clinicienii trebuie să știe că erorile de diagnostic există și să explice și pacienților această scăpare a medicinei moderne, fără să cauzeze neîncredere. În plus, medicii trebuie să îndrume corect pacienții care se tem de existența unei patologii neoplazice și să le explice acestora că abuzul de investigații poate duce la supradiagnosticarea acestei boli de temut și la apariția unor cazuri fals pozitive. Totuși, temerile acestor pacienți pot fi întemeiate, iar în acest caz medicul trebuie să stabilească de comun acord cu pacientul modalitatea prin care să realizeze screeningul pentru această boală.
Ultimul principiu ce are ca scop diagnosticarea corectă în cel mai simplist mod posibil se referă la asumarea responsabilității diagnostice atât de clinicieni, cât și de medicii urgentiști și abținerea de la solicitarea consulturilor de alte specialități. Medicii clinicieni trebuie să recunoască acele cazuri în care ar fi inutile investigații suplimentare, iar cei din serviciile de urgență trebuie să le recunoască pe acelea pe care le pot diagnostica singuri, fără ajutorul unui specialist. Astfel, se pot evita supradiagnosticarea și supraaglomerarea diverselor departamente medicale cu cazuri ce pot fi diagnosticate mai ușor. S-ar putea apela chiar la măsuri legislative care să remodeleze sistemul de îngrijiri medicale, pentru a promova abordări mai conservatoare ale cazurilor necomplicate din medicină.
