“Domnule DIABET! Pun pariu cu tine! Știu c-o să pierzi!”

Bate vântul cu putere, dar nu rece și nu cât să ne chircim nemulțumiți sub geci. Aranjăm camera, lumina, punem celebra foaie albă în fața obiectivului procurată știm noi cum, merge lavaliera, ne zboară părul in toate direcțiile, ne aducem puțin de spate, zâmbim, batem pasul pe loc, și hai, să-i dăm drumul! Eu, Paul Susai și Cristina Petruț: zâmbește și Cristina, desigur. N-ar fi prima oară. Face asta de când se știe. În toți anii ei sănătoși și mai ales, în toți anii ei de boală. Are diabet. Și e mai veselă ca mine! Și, cine mă știe, știe și câtă veselie încape în mine! Ea mă ia! Ne- am împrietenit pe loc. E caldă, bună, deschisă, e Om. Văd firicelul care iese dintr- un aparat negru pe care îl scoate din haine și mă fac că nu văd. Mi -aduc aminte din multele drumuri prin spitale că am mai văzut așa ceva: e un cateter. Mă uit, mă uit, și mă hotărăsc. ”Ce-i asta?”, zic. Și pun și mâna cu grijă pe el. ”E un cateter”, îmi zice. “Vezi, firicelul ăsta intră în aparat iar cealaltă parte în spatele meu, și iar zâmbește. E izvorul meu de viață! “Și-mi arată sticluța minusculă cu insulină care încape perfect în aparatul acela negru ce seamănă cu un reportofon mai mic. “Și nu se rupe? “zic. “Nu, e rezistent firul!”, zice. “În schimb, o singură dată mi s-a stricat aparatul ăsta și am simțit că moare o parte din mine”. Se uită profund în zare ca și cum ar vrea să-și găsească un gând pe care l-a pierdut printre frunzele aiurite prin copaci de adierea vântului, îl găsește repede și iar zâmbește. “As zâmbi eu cu firele astea după mine? “, îmi zic, și-mi  mai zic că n-am de unde să-mi culeg gândul ăla pierdut că… nu mi l- a pierdut vreo durere. Cristina e prima persoană din România căreia i s-a montat o pompă de insulină, știam. Văd apoi pe braț, sus, pe sub bluza neagră o pată întunecată. Mi-a zis că e un senzor. Mi -a scos apoi din poșetă arsenalul: catetere, senzori, alt aparat mai mic – un pen. Zâmbește. Cum să ai puterea să faci asta când în poșeta locul e ocupat cu tupeu de fire, senzori, rezerve de insulină în loc de ruj…fard…știți voi? Și apoi, scoțându-și din memorie povestea și spunându- mi-o mie fix așa cum e, înțeleg eu. Și mai și pricep. Cristina a învățat să traiască cu diabetul. Glicemii, insulină, hrană sănătoasă, ore de odihnă, mers la medic. Sunt repere ce i -au pus o nouă ordine în viață, repere în funcție de care i se întâmplă pas cu pas viața. Îmi spune: ”La 11 ani și jumătate am ajuns la spital aproape în comă…Când m-am trezit pe buzele tuturor era un singur cuvânt: DIABET. Nici nu m-a interesat ce e, mi-am spus: Ce bine că trăiesc! Că am scăpat de starea aceea de rău…Sunt bine, ce- aveți? “ Rămân uitându- mă în gol, gândindu-mă în secunde zgârcite de ce mă vait eu zilnic și -mi scutur repede gândul, cade jos, el, gândul, îl calc în picioare, moare. Schimbăm cadrul, îi zic invingătoarei mele să-mi spună de Familie. Și iar zâmbește. Apoi, pentru câteva clipe nu -mi mai țintuiește privirea. “I-am surprins de multe ori plângând, plângând că eram un copil sănătos, și că apoi nu, că am diabet”. Și, dintr- o dată, tot ea îmi fură privirea  lăsată greu în jos de gândul ăsta că părinții ei au plâns. E ca și cum mi-ar fi spus…”Hai să-ți spun una, lasă fața asta lungă! “Și-mi spune:”Fratele meu m- a susținut tot timpul și ce- mi place e  că oricând poate să-ți  povestească orice despre diabet! E un mic specialist! “ Aflu de pe buzele ei ce ascunde puterea spațiului gol dintre cuvinte: părinți, frate, familie, susținere, încredere, destăinuire, ajutor, încurajare, îmbrățișare, lecție, împreună, treptat, dragoste. Tac. Cred că astea -s cuvintele care trebuie să se audă și se vor auzi luna aceasta, lună dedicate luptei împotriva diabetului. Familiile au un rol esențial în susținerea celor care au diabet. E nevoie de mai multe programe de educație privind diabetul? Cred ca da. Și poate că totul începe din clipa în care cei apropiați celor care au diabet întră cu ei în cabinet, să afle cum îi pot ajuta chiar de la specialist,  și nu mai aleg să aștepte cuminți pe hol.  Cristina! Da! Cristina mai spune ceva. “Lupt pentru viața mea! Lupt să-mi întemeiez o familie! Lupt să trăiesc și să nu ajung la complicații!”. Imi strânge mâna. “Mi- a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu voi!”. Și pleacă. Dreaptă, hotărâtă, mândră. Mă îndrept de spate. Spate. Mâna îmi stă fix pe acel loc în care ea are cateter infipt în piele. Pipăi locul. Eu nu am nimic acolo. Bag mâna în buzunar. Câteva monede care se lovesc unele de altele într-un sunet gol și sec. Nicidecum vreun aparat complicat din care iese un fir. Caut în geantă. Acte, ceva bani, carduri, poze, bonuri, covrigi, apă, mere, speranțe. Nicidecum fire, senzori, pompă, rețete de la medic, rezervoare de insulină. Zâmbesc. Am un milion de motive să fac asta mai mult decât Cristina. Și totuși…nu reușesc nici să mă apropii măcar puțin de modul în care o face ea. Ziua Mondială de Luptă Împotriva Diabetului este marcată oficial, pe 14 noiembrie. Cei care au această afecțiune știu bine însă că Ziua aceasta este în fiecare zi.  Azi..e încă o zi de luptă. Și  mâine va fi una, iar apoi alta. Adevărata luptă este câștigată însă odată ce îl accepți, îl înțelegi, și înveți să trăiești cu el, diabetul, și cu regulile lui. Și când toți cei din jur te susțin ca să răzbați…și mâine!

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.