Cunoașterea metodologiei de gestionare a riscurilor clinice și imposibilitatea asigurării condițiilor necesare prevenirii acestora reprezintă principalele obstacole cu care se confruntă unitățile sanitare din România în management riscului clinic. Observația îi aparține președintelui Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate, dr. Vasile Cepoi.
“Într-o unitate sanitară, siguranța nu înseamnă lipsa riscurilor sau reducerea la zero a posibilității apariției unui risc. Înseamnă că în unitatea respectivă au fost identificate riscurile și s-au adoptat toate măsurile care să poată să ducă la reducerea cât de mult posibil a apariției unui astfel de risc”, a subliniat oficialul.
Într-un interviu acordat Ro Halth Review, el a mai spus că sistemul sanitar românesc s-a dovedit deocamdată incapabil să comunice cu societatea, ceea ce a făcut ca percepția față de acest sistem să fie nefavorabilă.
Vă prezentăm mai jos interviul
ÎNTREBARE Ce este riscul clinic?
Vasile CEPOI: Riscul clinic este atunci când acorzi asistență medicală unui pacient să nu obții rezultatul dorit. Fie să produci o eroare care să ducă la o consecință negativă, o complicație, fie să nu obții rezultatul pe care ar fi trebuit să îl obții cu metoda de diagnostic sau de tratament pe care ai utilizat-o.
(…) Managementul riscului clinic și al riscului în general presupune cunoașterea riscurilor, eliminarea riscurilor care nu pot fi tratate, prevenite și prevenirea riscurilor care sunt determinate de nevoia de a efectua un anumit act medical. Adică asumarea acelor riscuri. De exemplu, dacă un pacient vine pentru apendicectomie, riscul pe care noi vrem să îl prevenim este complicația , adică peritonita și decesul. Riscul pe care ni-l asumăm, atât profesionistul, cât și pacientul, este cel asociat intervenției chirurgicale și anesteziei.
Deci riscul vizează, dacă vreți, siguranța pacientului, dar și siguranța profesionistului din sănătate, a personalului medical.
(…) Acest risc pe care profesionistul și-l asumă este un risc voluntar (…) în care profesionistul din sănătate alege între a nu face ceva și consecințele acestui fapt și a face ceea ce trebuie să facă, evident cu niște consecințe asociate. Important este ca acest lucru să fie cunoscut de către pacient. Pacientul trebuie să fie informat. Deci asumarea riscului se face atât de către profesioniat, cât și de către pacient.
Există și un risc involuntar, care se referă la acele riscuri pe care nu le cunoaștem sau acele evenimente care pot să apară fără a putea să le prevenim. De exemplu efectele secundare la un medicament. Ele sunt menționate. Nu există modalități de a le preveni, decât în rare cazuri, și atunci trebuie să fii pregătit să tratezi consecințele. Deci managementul riscurilor presupune atât prevenirea apariției unui eveniment advers, cât și tratarea consecințelor, limitarea lor, pe cât posibil.
(…) De reținut faptul că, pe lângă cei doi, respectiv medic și pacient, asumarea riscului trebuie văzută și din unghiul de vedere al societății. Societatea are o percepție diferită de asumare a riscului, în funcție de nivelul sau de posibilitatea de control a riscului. Ca să fie mai pe înțeles o să vă dau următorul exemplu. Accidentele de mașină sunt acceptate ca un risc obișnuit: zilnic mor mulți oameni în accidente de mașină. Dar nu sunt atât de mediatizate. Un accident de avion, care este mult mai rar, dar cu un număr mai mare de victime pe accident, dar per total înseamnă mult mai puțin este mai greu acceptat de societate pentru că nu are controlul asupra acestui eveniment. Aceste lucruri sunt importante de știut de către unitatea sanitară pentru că modul în care unitatea sanitară știe să comunice cu societatea reglează diferența de satisfacție între așteptările societății și posibilitățile sistemului. Sistemul sanitar s-a dovedit incapabil să facă această comunicare și, în decursul anilor, percepția populației este nefavorabilă față de sistemul sanitar, atât din motive obiective, dar și pentru că societatea nu știe încă ce ar trebui să aștepte de la sistemul sanitar.
(…) Într-o unitate sanitară, siguranța nu înseamnă lipsa riscurilor sau reducerea la zero a posibilității apariției unui risc. Înseamnă că în unitatea respectivă au fost identificate riscurile și s-au adoptat toate măsurile care să poată să ducă la reducerea cât de mult posibil a apariției unui astfel de risc.
(…) Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate promovează managementul riscurilor în cadrul unităților sanitare, recomandând realizarea, elaborarea unui registru al riscurilor clinice pentru fiecare secție în parte, cu specificul activității medicale din fiecare secție, cu evaluarea gradului de risc pentru fiecare activitate în parte, propunerea de măsuri și reducerea riscului la un nivel acceptabil. Acest lucru, din păcate, încă nu se realizează la un nivel corespunzător, pentru că nu există o pregătire corespunzătoare din acest punct de vedere pentru profesioniștii în sănătate. Cele mai frecvente erori în managementul riscului se datorează confuziei între cauză și risc, confuziei între consecință și risc, neidentificarea factorilor favorizanți, care pot duce la apariția unor consecințe nedorite și neconcordanța între măsurile propuse pentru reducerea riscului și riscul propriuzis. În acest scop ANMCS realizează o serie de workshopuri regionale, la care sunt invitați să participe medici, asistenți medicali și alți profesioniști din spitale, pentru a învăța cum se identifică riscurile, cum se prioritizează ele, cum se adoptă măsurile de minimizare a acestori riscuri ca să ajungă la un nivel acceptabil.
ÎNTREBARE Care sunt principalele riscuri clinice?
Vasile CEPOI: Cele mai frecvente sunt infecțiile asociate asistenței medicale, căderile și eventualele neidentificarea corectă a pacientului sau neidentificarea corectă a locului unei intervenții chirurgicale, a organului operat. Dar primele două sunt cu frecvență maximă.
ÎNTREBARE Cum calculează un medic sau un spital ce riscuri își asumă și ce riscuri nu?
Vasile CEPOI: În funcție de specialitatea respectivă se identifică riscurile asociate. Se elimină din start acele riscuri pe care echipa medicală nu și le poate asuma: fie pentru că nu există o experiență corespunzătoare, fie pentru că nu există o dotare corespunzătoare în unitatea respectivă, acele riscuri se elimină din start, ele nu pot fi asumate, adică se transferă către o altă unitate sanitară. Și apoi sunt celelalte riscuri pe care echipa medicală și le asumă în urma adoptării unor măsuri de reducere a acestor riscuri. De exemplu, pentru a reduce riscul unor infecții asociate asistenței medicale se instituie măsuri de respectare a modului de comportament pentru a preveni apariția infecțiilor asociate asistenței medicale, se asigură materialele necesare pentru aceasta, de la dezinfectanți, mănuși și așa mai departe, posibilități de a se spăla pe mâini acolo unde este necesar să fie aceste lucruri și așa mai departe.
Dacă, în urma tuturor acestor măsuri, se apreciază că riscul rămâne tot la un grad crescut, atunci acel risc nu poate fi asumat de către unitatea sanitară.
ÎNTREBARE Care sunt cele mai mare obstacole cu care se confruntă unitățile sanitare din România în management riscului clinic?
Vasile CEPOI: Cred că în primul rând cunoașterea metodologiei de gestionare a riscurilor clinice. Pentru că, în procesul de formare a profesioniștilor din Sănătate, această componentă nu există la ora actuală. Este un proiect pe care ANMCS l-a propus, am avut o discuție inclusiv cu doamna ministru a Sănătății, care susține această idee de a introduce în rezidențiat pregătire în acest domeniu al managementului riscurilor clinice. O altă componentă este (…) imposibilitatea asigurării condițiilor necesare prevenirii riscurilor clinice, ca urmare a faptului că nivelul de competență al spitalelor nu este bine stabilit. Și în acest caz, la un spital pot veni cazuri care depășesc nivelul spitalului respectiv de competență și până realizează acest lucru pacientul poate fi temporizat, poate fi preluat într-un mod eronat în îngrijire cu toate consecințele care se pot asocia.
