Articol realizat cu Prof. dr. Mircea Cinteză Ministrul Sănătății în perioada decembrie 2004 – august 2005
De cele mai multe ori, problemele cu care se confruntă sistemul de sănătate din România sunt puse, la unison, pe seama finanțării insuficiente. Din păcate, nivelul actual al finanțării sistemului sanitar nu este decât rezultatul unei lipse de viziune pe termen lung în ceea ce privește sănătatea.
Prima condiție pentru ca un sistem sanitar să fie eficient este să se stabilească o viziune și apoi, punctele- cheie care definesc această viziune, transpusă într-o strategie de sănătate, ar trebui să fie aprobate astfel încât, în decursul implementării acesteia, să beneficieze de finanțarea necesară indiferent de culoarea politică a celor care dețin puterea la un moment dat.
Sistemul de sănătate românesc este, evident, subfinanțat proporțional. În România societatea dă pentru sănătate aproximativ 4% din PIB, în timp ce media europeană este dublă. În aceste condiții nu avem cum să ne raportăm la condițiile din sistemele de sănătate care alocă fonduri mult superioare fără să ne aliniem la nivelul de finanțare al acelora. O creștere imediată până la 8% din PIB nu este tocmai fezabilă, însă pot fi aplicate salturi treptate, la 5% sau 6% pentru a îmbunătăți finanțarea sistemului sanitar.
Deficitul de medici cu care se confruntă România este consecința directă a finanțării necorespunzătoare, atât din punctul de vedere al salarizării, cât și din punctul de vedere al infrastructurii și al condițiilor de muncă. Prin urmare, rezolvarea acestor probleme este în strânsă conexiune cu o mai bună finanțare a sistemului de sănătate. Aceasta pentru că mai multe fonduri alocate sănătății înseamnă posibilități mai mari de investiții pentru a asigura condiții de muncă adecvate și o creștere acceptabilă a veniturilor, care, coroborate, să compenseze, cel puțin parțial, oferta superioară de muncă din țările din Europa de Vest și să păstreze specialiștii în România.
Dezvoltarea sistemului de sănătate din România ar trebui să includă centre de excelență, în zone strategice, care să susțină o medicină performantă și competitivă
Crearea unor centre de excelență, în centrele intelectuale tradiționale, care să se ridice la standardele europene și care să pregătească profesioniști la cel mai înalt nivel de competență, capabili să gestioneze cele mai complicate și grave cazuri, ar trebui să fie unul dintre punctele de bază în dezvoltarea unei strategii în sistemul sanitar. Mai exact, ar fi nevoie să se stabilească niște centre de referință care să poată oferi o foarte bună formare unor medici și care să îi motiveze să rămână să profeseze în România.
Ministerul Sănătății împreună cu universitățile de medicină și farmacie ar trebui să pună la punct un sistem de consultare care să includă întrevederi anuale sau bianuale în vederea actualizării cu privire la ultimele progrese în medicină, care ar putea fi introduse și în România pentru a îmbunătăți calitatea îngrijirii medicale. Soluțiile aplicabile la sistemul nostru de sănătate ar trebui selectate și ar trebui alocată finanțarea necesară, atât pentru introducerea respectivelor tehnici sau instrumente, cât și pentru pregătirea profesioniștilor în acest sens. Astfel poate fi menținut un cadru de medicină de excelență și în România, care să funcționeze și ca o soluție de retenție a specialiștilor.
Modernizarea învățământului superior în medicină, un element-cheie în perspectiva unei reforme în sănătate
Resursa umană este o resursă strategică în cadrul unei reforme majore în sistemul de sănătate românesc, de aceea dezvoltarea și modernizarea cadrului de formare ar trebui să fie o prioritate. Este nevoie de o schimbare de paradigmă în pregătirea viitorilor medici, astfel încât componenta practică să fie mai extinsă, fiindcă în momentul actual, în România, se face o pregătire teoretică amplă, în schimb, pregătirea practică se reduce, de obicei, la a observa, nu la a aplica.
Există numeroase exemple de state care au introdus învățământ practic prin simulare, adică pe manechine, care oferă toate posibilitățile de a efectua manevre de resuscitare, chirugicale, de imagistică, astfel încât, pregătirea, în momentul în care devin medici, să fie făcută cu probe practice de simulare. În Israel nu poți ajunge medic dacă nu treci peste o asemenea probă practică în disciplinele de terapie intensivă, urgențe medicale, pediatrie, toate specialitățile asistenților medicali. Dezvoltarea unui sistem de formare cu o astfel de componentă practică implică o finanțare progresiv mai mare, însă dacă vrem să avem o medicină competitivă, trebuie să și creăm un cadru de formare profesională care să ofere condiții similare cu cele din alte țări cu sisteme medicale mai performante.
Sănătatea este o problemă de siguranță națională, care trebuie finanțată ca atare
Nivelul actual al finanțării domeniului sănătății în România reflectă statutul pe care îl are sănătatea în momentul de față. Creșterea finanțării este absolut realizabilă, dacă ne gândim că în momentul în care s-a stabilit că domeniul apărării este prioritar s-a suplimentat finanțarea. Ca atare, dacă ne dorim protejarea sănătății, dacă ne dorim un sistem de sănătate dezvoltat, care să ofere senzația de siguranță, trebuie să creștem proporțional veniturile sănătății.
Soluții există și nu se limitează la a aloca mai multe fonduri de la bugetul de stat, ci vizează inclusiv parteneriatele public-private, dezvoltarea medicinei private ori asigurările private.
Asigurările de sănătate ar fi principala sursă de suplimentare a veniturilor în sănătate, însă este nevoie ca statul să își asume în mod vizibil ceea ce poate să ofere, așa încât asigurările private să își construiască o ofertă superioară. Concret, Ministerul Sănătății trebuie să aibă foarte bine clarificate serviciile pe care le asigură, iar în momentul în care sunt necesare servicii de confort mai înalt, acestea să fie acoperite prin asigurările private. În momentul de față este destul de limpede cam ce oferă serviciul public, dar gradul de competență al cazurilor mai grave este rezervat unor spitale mai puține, de nivel mai înalt, unde accesul restului bolnavilor este limitat. Ar trebui ca în momentul în care un pacient dorește neapărat să ajungă într-o zonă considerată cu riscuri mai mici pentru problemele lui de sănătate, el să poată ajunge acolo cu ajutorul unor asigurări private de sănătate, dacă el plătește din vreme și în felul acesta își acumulează niște drepturi.
În ceea ce privește medicina privată, însă, există o problemă. Deși în România, acest domeniu este foarte dezvoltat, dezvoltarea a fost clădită în primul rând pe zona de diagnostic și este permisă doar rezolvarea cazurilor de dificultate medie, pe când cazurile severe, care sunt foarte costisitoare sunt direcționate către spitalele publice, fiindcă niciun sistem privat nu le-ar putea suporta.
Consolidarea componentei economico-administrative alături de cea medicală, fundamentală pentru un management eficient în sistemul sanitar
Reforma de care are nevoie sistemul sanitar românesc nu poate da rezultatele scontate, dacă nu se urmărește o abordare globală a problemei. La nivelul spitalelor, de exemplu, unde, probabil, este cea mai mare nevoie de eficientizare a activității, trebuie ca gestionarea medicală a problemelor să fie împletită foarte bine cu gestionarea economico-administrativă. Faptul că managerul este medic sau nu este medic este poate mai puțin important. În schimb, dacă managerul este economist, trebuie să aibă alături un medic, în postura de director medical – care să aibă un cuvânt la fel de greu de spus în ceea ce trebuie să fie făcut într-o unitate sanitară. Trebuie să aibă o permanentă componentă medicală și administrativă și dacă ea nu poate să fie îndeplinită de un singur om, atunci să existe obligativitatea unei colaborări între un economist și un medic în conducerea unei unități sanitare de rang înalt, pentru a putea asigura un management eficient.
Pe de altă parte, mai există zona de medicină de bază, care și ea trebuie să fie foarte bine gestionată, pentru a putea acoperi necesitățile pacienților și a asigura accesul la asistență medicală. În acest caz, este o problemă nu doar de infrastructură spitalicească și de resurse umane, știindu-se că există zone în România deficitare din punctul de vedere al medicilor, ci și de infrastructură de transport, care să sprijine accesul bolnavilor la îngrijire medicală.
Per total, aceste direcții strategice – resursa umană, învățământul medical, infrastructura medicală, finanțarea ar trebui să constituie piesele de bază pe care să se construiască o strategie națională de sănătate, dar toate acestea pot fi exploatate doar prin limitarea interferenței politicului. Corpul profesional, format din specialiști ai Ministerului Sănătății, ai Colegiului Medicilor din România, ai Academiei de Științe Medicale trebuie să fie nucleul unei reforme majore în sistemul de sănătate românesc. Partea politică ar trebui să vizeze doar asigurarea finanțării necesare implementării măsurilor reformatoare și a continuității acestora, singura cale prin care poate fi susținută dezvoltarea unei medicine de calitate, ce ar trebui să fie obiectivul central în orice sistem de sănătate.
