Articol realizat cu Prof. dr. Cristian Vlădescu, Director General Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar
Sistemul de sănătate românesc este caracterizat de deficiențe la numeroase capitole, care se răsfrâng asupra funcționalității acestuia, însă felul în care se prezintă sistemul este rezultatul mai multor factori, deseori trecuți cu vederea, pentru că tindem să ne raportăm la rezultate, fără a lua în calcul ce a determinat respectivele rezultate. Practic, este vorba despre o lipsă de conștientizare sau o conștientizare redusă asupra resurselor folosite pentru a obține rezultatele curente ale sistemului de sănătate din România. Iar indicatorii ce reflectă aceste rezultate plasează sistemul sanitar din România pe ultimele poziții din Uniunea Europeană.
Discutând despre soluții pentru a îmbunătăți acești indicatori, mai exact pentru a îmbunătăți ceea ce oferă sistemul de sănătate românesc, este nevoie să privim dincolo de ideea că „trebuie să schimbăm rezultatele”. Acestea țin și de resursele alocate sistemului, iar noi oferim sănătății cele mai reduse resurse dintre țările membre UE. În condițiile în care în cele mai bune cazuri România repartizează 5% din PIB sistemului sanitar (PIB-ul României fiind printre cele mai mici din UE), iar media țărilor din UE ajunge undeva la 8%, nu este realist să așteptăm rezultate similare. De aceea, una dintre problemele României în ceea ce privește sănătatea este conștientizarea acestei situații. Pentru populație este firesc să se uite doar la rezultate, însă dacă vrem să ajungem la rezultatele țărilor cu care ne comparăm, la condițiile pe care le oferă sistemele de sănătate de acolo, este fundamental să se înțeleagă că este nevoie de resurse, iar decidenții din acest domeniu trebuie să spună foarte clar că „rezultatele acelea se pot obține cu resursele echivalente rezultatelor acelora”.
În momentul de față, ne aflăm în situația în care neavând la dispoziție resursele necesare, încercăm să ne descurcăm cu ce avem, adică resurse limitate. Salariile foarte mici pe care le primește personalul medical în România, spre exemplu, compensează doar parțial necesitățile reale. Veniturile reduse sunt, probabil, principalul motiv pentru care medicii români aleg să profeseze în străinătate.
De aceea, este nevoie de o perspectivă globală asupra situației din sistemul de sănătate românesc, fiindcă oricâte măsuri de reorganizare, restructurare, am implementa, dacă nu înțelegem importanța alocării unor resurse suficiente și dacă nu oferim sănătății resursele de care are nevoie, nu avem cum să ne comparăm cu țări precum Germania sau Franța. În același timp, se discută despre promovarea sănătății și a prevenției, care sunt mai ieftine. Sunt, desigur, mai ieftine, dar pe termen lung. Pe termen scurt nu sunt, fiindcă înseamnă resurse suplimentare. Promovarea sănătății, prevenția, înseamnă investiții în infrastructura sportivă: terenuri de sport gratuite, piscine subvenționate pentru copii, pentru elevi, implicarea în activități sportive, care costă, dar pe termen lung înseamnă o populație mai sănătoasă.
Este adevărat că pot fi eficientizate anumite aspecte, mai ales cu privire la cheltuirea fondurilor și am discuta de îmbunătățiri minore, punctuale, dar ca schimbare globală, a sistemului, datele problemei nu se modifică, atât timp cât resursele alocate rămân la nivelul de acum.
Trebuie să ne hotărâm cât valorează sănătatea
Nivelul resurselor alocate sănătății reflectă percepția societății românești față de sănătate. Avem resursele pe care le avem, fiindcă așa consideră societatea din care facem parte, prin reprezentanții pe care i-a ales. Este o certitudine faptul că avem nevoie să creștem resursele, iar dacă vrem să le creștem, există două alternative: fie prin taxe sau asigurări adiționale, fie prin schimbarea alocării bugetare – să repartizăm un buget mai mare sistemului de sănătate.
Deci, dacă vrem rezultate mai bune, dacă stabilim că sănătatea e o prioritate, atunci trebuie să fim dispuși să oferim resursele corespunzătoare pentru a beneficia de rezultatele așteptate. De altfel, problema nu este doar că nu avem resurse identice, ci că acelea de care dispunem nu sunt nici măcar proporționale cu puterea de cumpărare din România.
România își permite și ar putea permite să aloce sănătății exact atât cât ar dori
Procentul din PIB alocat sistemului sanitar reflectă practic percepția asupra sănătății. România își permite și ar putea permite să aloce sănătății exact atât cât ar dori, cât de important ar considera domeniul acesta. Franța alocă peste 10%, Germania la fel, SUA 17-18% din PIB. Noi, în contextul actual, ca membru al UE, ar trebui să ne raportăm la media țărilor Uniunii, deci am avea nevoie de minimum 8% din PIB repartizat către sănătate. Acest procent ar înseamna nu doar bani publici, ci cheltuielile totale, inclusiv fondurile publice obligatorii, asigurările private sau voluntare, abonamente, plata directă, practic toate fondurile. Nu se poate stabili un procent care, dacă ar fi alocat, ar rezolva toate problemele existente, însă creșterea resurselor permite asigurarea unui acces mai bun la anumite tipuri de investigații, de pildă, la condiții de calitate superioară. În prezent, noi avem consumat, în sănătate, cel mai mic buget din PIB și în același timp, avem cel mai mare procent public din cheltuielile cu sănătatea. În România, doar aproximativ 10-12% din totalul cheltuielilor sunt private, pe când în Bulgaria, de exemplu, ajung undeva la 40%, în Polonia la peste 20%.
Dacă vorbim despre soluții alternative la îmbunătățirea sistemului sanitar, un instrument care ne-ar fi putut ajuta semnificativ a fost finanțarea prin fonduri europene, dacă România ar fi considerat că sănătatea este o prioritate. Făcând o comparație tot cu un stat vecin, de această dată Ungaria, acolo au fost accesate și cheltuite peste 2 miliarde de euro în exercițiul financiar 2007- 2013, în timp ce România a reușit să obțină aproximativ 300 de milioane. Dacă raportăm populația noastră la cea a Ungariei, fondurile obținute de ei sunt echivalentul a circa 5 miliarde de euro, la noi, adică de peste 15 ori mai mult decât au fost accesați.
Totodată, în condițiile prezente, o contribuție pozitivă ar putea avea o formă de organizare a sistemului care ar stimula asigurările de sănătate suplimentare. Sistemul actual de asigurări de sănătate este, de fapt, o taxă de sănătate, nu are atributele unei asigurări. Casa de Asigurări nici nu a fost gândită să funcționeze ca o casă de asigurări: nu există implicații pentru sistemul de asigurări, de exemplu, dacă o persoană asigurată trăiește sau decedează. Dacă ne raportăm la o companie privată, dependentă de asigurări – voluntare, publice, nu neapărat private, aceasta este interesată ca fiecare asigurat să trăiască cât mai mult și să aibă o stare de sănătate cât mai bună, prin depistarea timpurie a posibilelor boli. În acest fel, se menține un flux al cotizației financiare, iar resursele consumate pentru tratarea eventualelor afecțiuni sunt mai reduse, pentru că, diagnosticate în faze incipiente, tratamentele sunt mai puțin costisitoare, iar astfel, rămân mai mulți bani la asigurator. De aceea, în Statele Unite, unde funcționează un sistem în care componenta privată are cea mai mare pondere, prevenția și promovarea sănătății sunt cele mai dezvoltate. În acest fel sunt acoperite interesele asiguratorului, ale statului și ale cetățeanului asigurat.
În România este nevoie să se stimuleze competiția pe această zonă, dacă dorim o reformă. Competiția naște calitate, iar dacă sistemul nostru public de asigurări s-ar schimba și ar fi permisă încheierea și de asigurări suplimentare, în concurență cu un altul, am putea genera rezultate mai bune, eficientizând, totodată și utilizarea resurselor.
România nu are o strategie de resurse umane în sănătate
Reforma de care are nevoie România implică atât o creștere a resurselor, cât și modificări în sistem. Dincolo de resursele financiare deficitare, ne confruntăm cu probleme importante la capitolul resurse umane – România are și cea mai mică rată de medici raportat la populație. De aceea, putem vorbi despre implementarea unei reforme reale, doar dacă acceptăm un orizont de timp rezonabil.
România, în sensul de sistem sanitar, nu are încă o strategie de resurse umane în sănătate, ceea ce înseamnă că este nevoie de minimum zece ani. Dacă ar fi să începem să o construim în momentul de față, trebuie avut în vedere că o astfel de strategie nu presupune numai pregătirea resurselor, ci și politici de retenție, planificare. Este nevoie de o prognoză a morbidității, a mortalității, a evoluției stilului de viață, a factorilor de risc, din zece ani de acum încolo. Pentru că e necesară o imagine cât mai clară asupra evoluției societății: îmbătrânirea populației, migrarea, natalitatea – sunt unele din elementele de care trebuie ținut cont în proiectarea structurii medicale de care va fi nevoie peste zece ani.
O strategie eficientă a resurselor umane este caracterizată de planificare coerentă, în ceea ce privește pregătirea și retenția cadrelor medicale, precum și de predictibilitate în promovarea profesională, în dezvoltarea carierei. Este nevoie să pregătim profesioniști conform necesităților din punctul de vedere al forței de muncă, al specialităților celor mai solicitate și, totodată, să le oferim acestora posibilitatea de a-și proiecta traiectoria profesională, practic să știe la ce să se aștepte dacă îndeplinesc anumite condiții, în anumite etape. Însă toate acestea presupun timp, nu există soluții imediate, rapide, ci doar soluții pe termen lung.
Reformele în sănătate necesită putere la cel mai înalt nivel. Putere de decizie și de agregare
Pe lângă conștientizarea rolului resurselor pentru dezvoltarea sistemului de sănătate din țara noastră, în contextul unei reforme majore, este nevoie de acceptarea unui proces de schimbare care nu va fi imediat. Pe de altă parte, schimbările de care are nevoie sistemul de sănătate din România nu țin de o singură persoană și cu atât mai puțin de ministrul Sănătății, dacă ne gândim că „speranța medie de viață” a unui ministru al Sănătății este de sub un an de zile. În aceste condiții, este dificil să îți imaginezi că poate exista o coerență în politica sanitară.
Sistemul sanitar este un mecanism foarte complex, cu multe părți implicate, iar o reformă se poate face doar prin consens la nivelul clasei politice, în general. Avem Președinția, Parlamentul, Guvernul, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătare, Direcțiile de Sănătate Publică, conducerile spitalelor, medicii – personalul medical. Cei din urmă sunt singurii indispensabili din acest lanț – fără aceștia, consecințele sunt tragice, de aceea, este nevoie de o implicare a tuturor acestor actori din sănătate și de o dorință comună de a adera la schimbările decise în cadrul unei reforme.
