Articol realizat cu Dr. Ovidiu Brînzan Ministrul Sănătății în perioada noiembrie 2003 – decembrie 2004
Calitatea sistemului sanitar este strâns legată de calitatea umană a personalului medical
Un sistem de sănătate eficient sau perceput unanim ca fiind eficient este probabil o utopie. O formă de organizare care să fie adoptată ca model, să fie general acceptată și să mulțumească absolut toți actorii din acest domeniu, dar și la nivel de societate, din păcate nu există.
Exemplul Statelor Unite ale Americii este poate cel mai relevant în acest sens, dacă luăm în calcul controversele la care a dat naștere conceptul „Obamacare” în ceea ce privește sistemul de asigurări de sănătate și care este puternic criticat de actualul președinte, care dorește să îl schimbe.
Dacă într-o țară considerată la apogeul sistemului medical nu s-a ajuns încă la un consens cu privire la cea mai bună structură a sistemului de sănătate este suficient de elocvent faptul că proiectarea unui sistem de sănătate ideal pentru România nu este posibil. Aceasta, mai ales în condițiile în care țara noastră se găsește într-o reformă perpetuă din punctul de vedere al sănătății, urmare a lipsei unei strategii pe termen lung în domeniu.
O reformă pe termen lung trebuie să se axeze pe profilaxia bolilor, nu pe tratarea lor
Orice reformă majoră îndreptată către sistemul sanitar implică un orizont de timp extins, pentru că presupune etape complexe, cu proiecte ce pot fi implementate doar pe termen lung. Aceasta, datorită faptului că un element-cheie într-o astfel de reformă trebuie să fie capitolul de prevenție: o strategie națională de sănătate trebuie să se axeze în primul rând pe profilaxia bolilor, nu pe tratarea acestora. Iar pentru a realiza investiții în partea de profilaxie a afecțiunilor și tot ce înseamnă acest domeniu este nevoie de un program ale cărui rezultate pot fi vizibile peste minimum șapte – zece ani.
Problema care apare în acest context și care, de altfel, este una dintre aspectele prioritare în perspectiva unei reforme sanitare, se referă la finanțare. Sănătatea românească are nevoie de finanțare pe termen lung pentru a realiza o reformă reală, de structură, are nevoie de predictibilitate în legătură cu fondurile care sunt alocate, pentru o perioadă îndelungată de timp, aproximativ zece ani, fără ca schimbările din ciclurile electorale să influențeze acest capitol.
Eficientizarea cheltuielilor în achizițiile publice și atragerea de resurse private, soluții pentru creșterea veniturilor în sănătatea românească
Pe lângă lipsa predictibilității care a caracterizat până în acest moment nu doar finanțarea sistemului sanitar, ci și sistemul în ansamblul lui, resursele financiare alocate au fost și sunt insuficiente. În România, nivelul finanțării ar trebui să fie de minimum 6% din PIB și nici atunci nu ar fi suficient. De altfel, nici în țări în care alocarea financiară este mult mai ridicată, fondurile tot nu sunt suficiente, deoarece odată cu creșterea resurselor materiale și, implicit, cu dezvoltarea serviciilor medicale prin introducerea unor tehnici, proceduri, terapii moderne, cresc și nevoile pacienților, iar aceasta înseamnă costuri mai mari. Problemele sistemului de sănătate românesc nu se reduc, însă, doar la deficitul de finanțare, ci și la modul în care aceasta este gestionată. Există o nevoie evidentă de a eficientiza cheltuielile în sistem, iar această nevoie este cel mai bine vizibil la nivelul achizițiilor din spitale. Implementarea unui sistem prin care să se realizeze achiziții la nivel național, fie că este vorba despre medicamente, echipamente sau alte materiale, va permite obținerea unor prețuri mult mai reduse, decât dacă fiecare spital merge la distribuitorul respectiv.
Resursele private sunt, pe de altă parte, o zonă care trebuie obligatoriu exploatată, dacă discutăm despre dezvoltarea sistemului de sănătate și creșterea veniturilor. Serviciile medicale private au cunoscut o evoluție pozitivă în România, în ultimii ani, însă este mult prea puțin față de potențial și față de necesar.
De asemenea, o soluție întrevăzută o reprezintă asigurările private. Dar trebuie luat în calcul că pentru a introduce un sistem de acest gen, trebuie să existe o ofertă distinctă față de ceea ce oferă sistemul public. Iar în acest caz, ne referim, firește, la sistemul privat, pentru că aici nu vor exista asigurări private și atunci apare un cerc vicios: fără asigurări private nici sistemul privat nu se va putea dezvolta exponențial.
De aceea, va trebui să așteptăm ca încet-încet sistemul privat să își preia partea de responsabilitate în domeniul sanitar, însă trebuie să se asigure condiții care să stimuleze investițiile și să impulsioneze dezvoltarea. Concret, trebuie creat, în primul rând, un cadru investițional care să confere siguranță și predictibilitate, iar în al doilea rând, trebuie să așteptăm ca sistemul privat să se maturizeze, fiindcă suntem abia la început.
Sistemul sanitar costă foarte mult, noi plătim foarte puțin
O reformă adevarată în sistemul de sănătate trebuie să se bazeze pe susținere socială. Societății trebuie să i se spună adevărul: sănătatea costă. În prezent, în România plătim foarte puțin față de cât se plătește în alte țări, raportat la sistemul public, la care se mai adaugă și banii care vin din sistemul privat. Practic, deși plătim foarte puțin, primim tot sau chiar mai mult decât primesc cei din țări foarte dezvoltate, care au asigurări private. În România se efectuează și transplant hepatic și transplant de cord, se face chirurgia creierului robotizată alături de alte proceduri extrem de complexe. Este foarte greu să realizezi aceste intervenții pe baza asigurărilor minime pe care noi le plătim. Accesul la cele mai noi progrese din domeniul medical presupune mai mulți bani, pe care beneficiarii trebuie să fie dispuși să îi plătească.
Calitatea sistemului sanitar este strâns legată de calitatea umană a personalului medical. Specialiștii trebuie să se întoarcă la pacienți
Pe lângă infrastructura medicală, care este unul dintre indicatorii de calitate ai sistemului de sănătate și care necesită investiții majore, calitatea umană a personalului medical este un element foarte important în evaluarea din punct de vedere calitativ a sistemului.
Înaintea avansului tehnologic reflectat și în medicina modernă, condițiile spitalicești, dotarea cu echipamente erau precare, însă chiar și aproape fără aparatură, aproape fără medicamente, medicii reușeau să ofere o medicină de calitate. La ora actuală, din păcate, acest nivel a scăzut, din cauza schimbului de generații. Medicii tineri, fiind prinși în această capcană a funcției tehnologice, consultă bolnavii din ce în ce mai puțin, totul se rezumă la analize de laborator, la investigații paraclinice, aproape că nu se mai pune mâna pe bolnav. O astfel de abordare nu poate duce la o creștere a calității în sistemul sanitar, ci mai degrabă la o scădere. Pentru a îmbunătăți calitatea actului medical, este nevoie de o schimbare de direcție în abordarea profesională: medicii trebuie să se reîntoarcă la pacienți. Este nevoie de o altă viziune, fiindcă pacientul este un om, nu este un cumul de afecțiuni, iar medicina trebuie să se bazeze pe tratarea oamenilor, nu a bolilor.
