Cercetători de la Universitatea din Geneva (Elveția) și de la Universitatea din Strasbourg (Franța) au descoperit că o moleculă folosită deja în tratamentul cancerului mamar reduce progresia miopatiei miotubulare și crește de șapte ori speranța de viață în modele animale. Astfel, există posibilitatea ca tamoxifenul să fie folosit în curând pentru teste clinice la pacienții cu miopatie miotubulară. Ar fi însă necesari câțiva ani până când s-ar putea demonstra eficiența acestui tratament, conform lui Olivier Dorchies, cercetător implicat în derularea studiului. Întreaga cercetare este publicată în revista Nature Communications.
Miopatia miotubulară este o afecțiune genetică gravă ce se manifestă încă de la naștere. Este caracterizată de miastenie și duce la paralizie musculară și deces până la vârsta de 2 ani la 90% din copiii mici afectați. Substratul genetic este afectarea cromozomului X în cazul nou-născuților de sex masculin; la sexul feminin, al doilea cromozom X compensează mutațiile cromozomului afectat.
Tamoxifenul are proprietăți de protecție a fibrelor musculare striate, fiind în același timp o moleculă antioxidantă, antifibrotică și protejând mitocondriile. Molecula a fost utilizată de aceiași cercetători și în studii clinice privind tratamentul distrofiei musculare Duchenne, afecțiune genetică întâlnită la unul din 3.500 de copii de sex masculin și care conferă o speranță de viață de până la 30 de ani. În această utilizare, rezultatele au fost spectaculoase, iar studiile clinice sunt încă în desfășurare. Cercetătorii de la Universitatea din Geneva care au folosit tamoxifenul pentru distrofia Duchenne au observat că acesta poate fi eficient și în cazul miopatiei miotubulare, afecțiune înrudită cu Duchenne.
Fiziopatologia celor două afecțiuni este diferită, în cazul distrofiei Duchenne fiind vorba de o mutație a genei pentru proteina distrofină, iar în cazul miopatiei existând o mutație a genei miotubularinei, enzimă implicată în dezvoltarea și menținerea homeostaziei fibrelor musculare, prin transformarea mesagerilor lipidici. În miopatia miotubulară are loc o acumulare a dinaminei 2, cu apariția atrofiei musculare, în scop terapeutic fiind astfel țintită această proteină, modulată de tamoxifen.
În cadrul experimentelor pe modele murine, tamoxifenul a fost administrat zilnic în alimentația șoarecilor cu aceleași simptome ca cele ale copiilor cu miopatie miotubulară, în doze de 0,03 mg/kgc, 0,3 mg/kgc și 3 mg/kgc, ultima doză fiind folosită și în tratamentul cancerului mamar uman. Durata de viață a șoarecilor cu miopatie a crescut, în urma administrării tamoxifenului, de la 45 la 80 de zile după cea mai mică doză administrată și la 120 de zile după o doză intermediară. După cea mai mare doză de tamoxifen, speranța de viață a crescut la 290 de zile, de șapte ori mai mare decât a șoarecilor netratați, unii șoareci supraviețuind chiar și 400 de zile după administrarea dozei maxime de tamoxifen. Paralizia a fost mult încetinită și în unele cazuri nu a mai progresat, iar forța musculară s-a triplat și a fost recuperat 60% din deficitul muscular.
Tratamentul a fost început la apariția primelor simptome – paralizia membrelor inferioare la vârsta de trei săptămâni, deși este posibil ca începerea și mai precoce a tratamentului să fie asociată cu efecte mai bune asupra slăbiciunii musculare. În cazul șoarecilor care au fost tratați cu tamoxifen încă de la naștere, boala nu a mai fost dezvoltată, spune unul dintre autorii studiului, menționând un alt studiu dezvoltat în paralel la Toronto. În cazul oamenilor însă, miopatia miotubulară debutează încă din viața intrauterină, astfel încât este dificil de stabilit eficacitatea administrării tamoxifenului după naștere. Eficacitatea tamoxifenului în tratarea bolilor genetice musculare va fi explorată în continuare de cercetătorii de la Universitatea din Geneva, care vor încerca să dezvolte studii clinice în acest sens.
