Articol realizat cu Dr. Vasile Cepoi Președinte Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate
Nevoia de sănătate a populației, baza reformei sistemului sanitar românesc
Implementarea unui sistem de management al calității în sănătate, ca și cultură organizațională, duce la siguranță, încredere și satisfacție, venite din partea tuturor părților implicate în sistemul sanitar. Crearea sistemului de management al calității, adică implementarea standardelor Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate, este o soluție pentru îmbunătățirea și eficientizarea managementului în sistemul sanitar, însă aceasta nu se poate realiza în mod real, decât dacă managementul spitalelor, structurile de management al calității din spitale și personalul sunt instruiți și formați în acest sens.
Calitatea, în general, este definită ca fiind conformitatea cu un set de cerințe care satisfac așteptările tuturor părților interesate. Când vorbim despre sistemul sanitar, trebuie să ne gândim la părțile interesate și anume pacienții, care doresc să primească servicii sigure, în cel mai scurt timp și cu cele mai mici costuri. Sunt apoi unitățile sanitare, care doresc să aibă cele mai bune condiții de acordare a asistenței medicale, cu cele mai noi tehnologii și cu asigurarea unor venituri satisfăcătoare pentru personalul medical. Pentru terțul plătitor, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, obiectivul este obținerea a cât mai multor rezultate bune cu resursele financiare avute la dispoziție, adică satisfacerea tuturor nevoilor de sănătate ale populației cu fondurile existente.
Guvernul, pe de altă parte, își dorește să își realizeze obiectivele în politica de sănătate, pentru a putea persista la guvernare. Toate aceste cerințe se regăsesc într-un set de standarde, numite standarde de acreditare. În măsura în care unitățile sanitare satisfac aceste cerințe, ele au un nivel de calitate. Standardele nu se referă la un nivel minimal, ci la ceea ce ar trebui să fie la această dată calitatea, pentru a putea vedea diferența între ceea ce suntem în prezent și ceea ce am putea fi, dacă ne-am preocupa de acest aspect. Cu cât se încearcă reducerea diferenței, cu atât înseamnă că această calitate a fost îmbunătățită.
România are nevoie de promovarea unor serii de proiecte de pregătire a personalului din unitățile sanitare în domeniul calității, în așa manieră încât aceste structuri să răspundă nevoilor de sănătate ale colectivităților din ariile geografice în care își desfășoară activitatea, iar la nivelul fiecăreia dintre ele să poată fi preluați în îngrijire doar acei bolnavi pentru care există resursele necesare, astfel încât să nu existe riscul ca pacientul să ajungă într-o unitate unde nu poate fi tratat corespunzător, să fie temporizat și starea lui să se agraveze. Acestea sunt două obiective majore ce trebuie urmărite prin dezvoltarea și promovarea managementului calității în sănătate.
În momentul de față, sistemul de sănătate românesc nu este capabil să implementeze un sistem specializat la nivel de management
Principala problemă, la ora actuală, la nivel de management în sistemul de sănătate românesc, este reprezentată de incapacitatea implementării unui sistem specializat. Astfel că, în România, în general, regulile respectate de managerii spitalelor publice,sunt cele legate, în primul rând, de reglementările legii Finanțelor Publice.
Managerii au în vedere în mod principal, încadrarea în prevederile bugetare pe care le au. Abordarea de tip „pat al lui Procust” nu are în vedere identificarea soluțiilor de a corela posibilitățile de finanțare și resursele, cu nevoia de servicii de sănătate a populației, limitându-se la aceste reguli strict financiare.
Conceptul de managementul calității trebuie să fie pilonul principal în cultura organizațională din sistemul medical
Dezvoltarea unei culturi organizaționale bazate pe managementul calității în țara noastră înseamnă o schimbare de mentalitate, care nu se întâmplă într-un interval de timp definit, ci este un proces continuu. România are nevoie, pe de o parte, de formarea, pregătirea personalului din spitale, în special a profesioniștilor medicali, respectiv medici, asistenți medicali, dar și a restului personalului care se ocupă de asigurarea și îmbunătățirea serviciilor medicale și a siguranței pacientului, dar pe de altă parte, este nevoie și de formarea în rândul pacienților a ideii că a te adresa unei unități sanitare care este acreditată este un lucru necesar, pentru a fi sigur că vei obține cele mai bune servicii posibile la data respectivă.
Din punct de vedere teoretic, participarea la un proces de calitate nu e obligatorie. Cel care poate obliga o unitate sanitară, un furnizor de servicii medicale să participe la un astfel de proces este pacientul. Dacă pacientul nu se adresează unui spital sau unei alte structuri medicale neacreditate, atunci unitatea respectivă va decide că trebuie să își implementeze un sistem de management al calității. Procesul este de durată și complex. Înseamnă o schimbare de mentalitate, așadar, atât în rândul profesioniștilor, cât și în rândul pacienților. Iar pentru acest lucru, ambii actori ar trebui să înțeleagă în ce constă calitatea. Colaborarea cu asociațiile de pacienți și promovarea acestui concept, în timp, vor schimba lucrurile, cu siguranță, deși este greu de anticipat cât va dura acest proces.
Optimizarea utilizării resurselor financiare și îmbunătățirea performanței resurselor umane, precondiții pentru un sistem sanitar de calitate
Există mii de indicatori ai calității în sănătate. Sistemul sanitar trebuie să ofere acele servicii de care populația are nevoie. Pe de altă parte, serviciile trebuie să asigure calitatea și siguranța pacientului, ceea ce înseamnă optimizarea utilizării resurselor financiare și creșterea calității performanței resurselor umane. Spre exemplu, profesioniștii din sănătate, atât medicii, cât și asistenții, trebuie să participe la un proces de educație medicală continuă și să obțină anual un anumit punctaj, fără de care nu pot obține dreptul de liberă practică. Acest punctaj se poate obține la ora actuală oricum, în sensul că indiferent de specialitatea și domeniul în care lucrează specialistul respectiv, el poate participa la orice altă acțiune de formare, de educație medicală continuă și să obțină punctaj. Nu există o corelație între nevoia de dezvoltare a serviciilor medicale a unității sanitare și planul de educație medicală continuă. Una dintre cerințele importante din standardele existente este corelarea nevoii de dezvoltare cu pregătirea efectivă a personalului medical.
Ne confruntăm însă cu migrația profesioniștilor din sistemul medical românesc, sistem care riscă astfel să nu își mai îndeplinească o funcție importantă – cea de a produce și forma resursă umană. Finanțarea slabă a sistemului medical este considerată principala cauză a migrării profesioniștilor români din sistemul de sănătate, percepția nefiind greșită, pentru că la nivel internațional constatăm o astfel de mobilitate, migrarea fiind un fenomen real. Pe de altă parte, experiența ne arată că dorința de valorizare, de autodezvoltare, poate să fie o motivare mai puternică decât cea financiară. Iar dacă se oferă condiții bune de lucru profesioniștilor din sănătate, unii dintre aceștia se pot întoarce în țară. Dacă asigurăm așadar dezvoltarea carierei, chiar în condițiile unor salarii mai mici decât în vestul Europei, ar putea determina profesioniștii să rămână în țară.
Reforma sistemului sanitar în România ar trebui să se bazeze pe nevoia de sănătate a populației, în acest fel nu vom importa servicii medicale de câteva sute de milioane de euro pe an, încrederea populației în sistemul sanitar va crește și evident și starea de sănătate a populației se va îmbunătăți.
